CENTENAR Poveste din Cadrilater: Femeile cu crucea-n frunte

”Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu şi prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul ţărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă ţărişoară. Unii au numit acest ţinut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăţi renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverşunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, aşezată pe Dunăre şi locuită de Români, era aşa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic” – G. Murgoci, ”Ţara nouă – Dobrogea sudică şi Deliormanul”, 1913.

Totuși, nu despre istoria Cadrilaterului vorbim acum, ci despre aromânii strămutaţi de autorităţile române în Cadrilater, veniți de prin părţile Pindului, după Primul Război Mondial. Şi despre unul din obiceiurile lor, de a-şi tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunţii.

«Batalioanele de pictori, gravori, desenatori şi sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile şi tipurile de ţigani-tătari din partea locului. Niciunul din artişti n’a băgat însă de seamă, în dimineţile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut alb ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor şi fetelor ”macedonene”, toate în straie bătute în fireturi de aramă şi argint, cu frizurile înălţate, asemenea unor mici domuri şi miniaturale diademe. N’au băgat de seamă nici semnul crucii încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna.

Frumuseţea acestor găteli şi podoabe, caracteristică acelor chipuri – de-o energie şi o seninătate care le deosebesc numaidecât de melancoliile fierbinţi ale chipurilor măslinii şi prelungi, orientale, ale Dobrogei de Sud – se ivesc deocamdată cunoaşterii noastre numai din misterioasa cameră neagră a aparatului fotografic. Până la ivirea pictorilor şi sculptorilor care să redea acea populaţie tot atât dacă nu şi mai pitorească decât ţiganii, turcii şi tătarii din Cadrilater, va trebui să ne mulţumim numai cu atât. Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte? De unde vin? De unde li se trage obiceiul pe care nu-l mai găsim în nici una din regiunile locuite de Români, deşi fântânile ţării româneşti, toate, veghează ocrotite de cruci iar răscrucile ocrotite de troiţe?

Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soţiile şi fiicele coloniştilor aduşi de guvernul român în Dobrogea de prin părţile Pindului, din inima Balcanilor, în ultimii şaptesprezece ani, pentru a pune în valoare ţinuturile părăsite de Turci şi de Bulgari. Nevoia de a româniza hotarele a îndemnat pe oamenii noştri politici să-şi amintească de fraţii din Pind, a căror soartă aspră, vreme de secole, nu mai putea fi schimbată, între noroadele amarnice de-acolo, numai cu un învăţător şi cu un abecedar din patria-mumă.

Pentru un hotar deschis, ca cel din Cadrilater, era nevoie de o populaţie românească dârză, obişnuită cu luptele de fiecare zi şi în care simţământul familiei şi al credinţei strămoşeşti să fie împletit cu însuşi instinctul vieţii. În haosul politic de după război, acţiunea de colonizare din Dobrogea de miază-zi, e poate acţiunea cea mai cuminte şi mai stăruitoare a guvernelor noastre. S’a instituit un oficiu special de colonizare, care construieşte în fiecare an locuinţe pentru noii veniți. Din păstori şi locuitori de munte, Românii din Macedonia devin, în ţara noastră, agricultori şi locuitori de şes, stăpâni pe ogoare al căror belşug, pentru ei, ţine de basm.

Trăinicia obiceiurilor lor se poate observa, nu atât în limba pe care şcoala şi învăţătorii din vechiul Regat le-o îndulceşte, cât în portul atât de artistic şi atât de migălos zămislit – priviţi brâiele, mânecile şi mai cu seamă ciorapii femeilor – în felul coafurii impunătoare şi semnul crucii dintre sprâncene, al fetelor şi al soţiilor. Crucea tatuată e semnul amintitor al vieţii amarnice din Pind, când frumuseţea Româncelor era ameninţată de oamenii vizirului, paşei sau chiar a padişahului, ahtiaţi după asemenea graţii. Ca femeile să nu mai fie supuse, răpite şi să nu mai ajungă sclave în haremurile turceşti, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, Aromânii şi-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor. Semnul mântuitor, care îngăduia recunoaşterea fetelor răpite şi împiedica trecerea celor cu suflet uşuratec la mahomedanism, dăinuieşte şi azi – dar azi ca o podoabă, aşa cum se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semnele de sclavie.

Românii macedoneni colonizaţi în Cadrilater s’au adaptat uşor vieţii agricole şi impun respect vecinilor prin moralitatea vieţii lor familiale, felul dârz al sufletului lor şi energia cu care muncesc pământurile. Până unde au putut ajunge macedo-românii în lucrarea metalelor delicate, bunăoară, se poate vedea – precum am amintit mai sus – în primul rând în straiele lor împodobile atât de artistic în fireturi (care amintesc arta împletiturilor şi zugrăvelilor din palatele arabe, rămase în Spania din epoca maurilor), dar mai cu seamă în obiectele lucrate de macedo -românii din oraşele balcanice şi ale Asiei-Mici. Ei sunt socotiţi ca cei mai de seamă făurari ai metalelor preţioase şi cei mai pricepuţi negustori de podoabe de aur şi argint.

E greu să cerem autorităţilor noastre să reînvie şi la macedo-românii din Cadrilater arta topirii şi împletirii metalelor scumpe. Dar le putem cere să ia aminte la portul lor atât de pitoresc şi artistic. S’au făcut studii şi s’au alcătuit bazare de cusături naţionale, din toate regiunile locuite de Români. Din mozaicul de gusturi artistice al neamului acestuia, lipsesc macedo-românii, adică cei mai artişti poate dintre noi. Dacă nu putem crede că obiceiul crucii în frunte să cucerească uşor gustul mamelor românce din restul ţării, straiele ”ţânţărencelor” şi, mai cu seamă, coafura lor ar putea ispiti cele mai alese gusturi şi, în curând, am putea vedea în Bucureşti – ca ultimă modă – coafura princiară a fetelor din Pind, care azi râd în jurul fântânelor dobrogene».

SURSA: De ieri și de azi, articolul ”Crucea în frunte”, semnat ”A”., foto: H. Lőffler, publicat de ”Realitatea Ilustrată”, 9 septembrie 1936, colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.